duminică, 15 noiembrie 2009

Arta greacă

Vechea Grecie-Ellada aşezetă în bazinul oriental al Mării Mediterane cunoaşte o dezvoltare economică deosebită. Datorită acestui fapt, arta greacă atinge un nivel superior de dezvoltare nemaipomenit la celelalte popoare din antichitate. Civilizaţia greacă este o civilizaţie deschisă, diferită de celelalte civilizaţii(egipteană, mesopotaminaă ş.a.) deoarece prin fenomenul de colorizare se realizează schimburi comerciale şi cultural artistice. Prin colonizare, civilizaţia greacă suferă influenţe din alte zone geografice, dar la rândul ei este cunoscută în lume. Grecia este un stat organizat în oraşe-state, sau polis-uri. Între aceste oraşe existau conflicte majore pentru realizarea celor mai frumoase construcţii sau sculpturi.

Între secolele V-IV î.Hr. polis-urile cunosc o formă superioară de conducere, democratia sau conducerea conlectivă, prin care cetăţenii liberi ai cetăţii erau consultaţi în probleme importante ale acesteia. Arta greacă precum şi artistul grec devine astfel un artist-cetăţean care este legat de viaţa cetăţii şi exprimă îndoiala şi morala acesteia. În civilizaţia greacă, denumirea artistului este confundată cu cea a artizanului pentru că în greaca veche ignoră această diferenţă. elenii consideră că artistul(artizanul) este cel mai bun, cel mai iscusit, cel mai credincios. Primele sculpturi semnate dartează de la sfârşitul perioadei arhaice dar, abia în sec. V î.Hr. operele de artă apar semnate în mod curent de personalităţi artistice cum ar fi: Policlet, Fidias, Scopas şi alţii.
         Religia joacă un rol important în arta greacă. Grecii având o religie politeistă, credeau că toţi zeii lor trăiesc în Olimp. Zeii sunt umanizaţi, aceştia având calităţile şi defectele oamenilor, dar pentru greci divinitatea întruchipa perfecţiunea, astfel acest lucru va fi reprezentat prin statuile de zei ce înfăţişau trupuri armonioase, tinere şi frumoase. Faţă de religia egipteană politeistă, religia greacă are un politeism antropromorf. Idealul perfecţiunii umane a fost ridicat la rang înalt în cultura şi arta greacă, astfel grecii aveau un ideal uman "omul frumos şi bun". Grecii puneau un deosebit accent pe sănatatea fizică şi morală a omului şi prin aceasta considerau omul, centrul universului. Arta greacă este prima artă ce pune bazele unei concepţii antropocentriste. Tot omul, devine sursă de inspiraţie pentru sculptură, arhitectură sau pictură. Cunoaşterea exactă a anatomiei umane şi a trăsăturilor de caracter ale omului le regăsim în operele de artă pentru că, grecii îşi doreau să creeze în acelaşi timp frumosul şi perfecţiunea redând realitatea. În arta greacă, sunt eliminate toate realităţile urâte, cum ar fi: bătrâneţea, boala, defectele etc. şi sunt păstrate realităţile frumoase ale omului cum ar fi: frumuseţea, perfecţiunea, binele etc.. Artistul grec în realizarea operei sale, urmăreşte atât redarea obiectelor şi fiinţelor aşa cum sunt, realist, cu toate trăsăturile particulare dar, în acelaşi timp se concentrează pe calităţile esenţiale ale obiectelor şi fiinţelor. Realismul artei, ne îndeamnă la cunoaşterea şi redarea omului aşa cum este, iar idealizarea ne arată aşa cum ar trebui să fie, tinzând spre perfecţiune.

Perfecţiunea în arta greacă ajunge la apogeu în perioada clasicismului, fiind o perioadă în care idealismul este la el acasă. Astfel templul este considerat un lăcaş idealizat, demn pentru o fiinţă perfectă cum este zeul. În sculptură, statuile de zei sau atleţi sunt idealizate prin realizarea perfectă a trupului într-o armonie a părţilor. Statuia trebuia să exprime legătura dintre sănătatea fizică, trupească şi cea spirituală. În sculptura greacă, aspectele generale tipice ale personajelor sunt puse în valoare, iar cele particulare sunt eleiminate. De aceea sculptura va fi reprezentată de personaje în floarea vârstei, cu trupuri armonioase, sănătoase şi nu de copii sau bătrâni penru că aceştia erau imperfecţi şi nu erau compatibili cu idealul.
Arta greacă cuprinde 4 perioade de dezvoltare:
- perioada homerică(sec. XII-VIII î.Hr.)
- perioada arhaică (sec. VII-VI î.Hr.)
- perioada clasică (sec. V-IV î.Hr.) care cuprinde 2 perioade:
- clasicismul dezvoltat (sec. V î. Hr.)
- clasicismul târziu (sec. IV î.Hr.)
- perioada elenistică (sec. III-I î.Hr.)

Arhitectura
Arhitectura greacă urmăreşte realizarea unor construcţii funcţionale ce participă la organizarea oraşelor- cetate.
Ordinele de arhitectură. Pentru greci arhitectura exprimă spiritul raţionalist al artei şi se adresează unor fiinţe raţionale convingând prin ordine, echilibru şi armonie. Grecii au realizat construcţii simple cu linii clare, simplitate ce se impune pentru că grecii au un simţ accentuat al ordinii. Construcţiile dau impresia de durabil, calm, stabiltate şi de echilibru. Pentru realizarea acestor edificii, grecii au folosit matematica, calculând precis raporturi dintre verticale şi orizontale, plin şi gol, structură şi decoraţie. Ca şi în sculptură, şi în arhitectură există o armonie matematică între întreg şi părţile lui componente. Ordinele de arhitectură au fost inventate de greci pentru pentru a stabili numrul, mărimea şi modul cum sunt dispuse coloanele în ansamblul clădirii(mai ales în construcţia templelor). Ordinul exprimă aşezarea într-un raport armonios a platformei, coloanei, antablamentului şi frontonului, raportându-se în permanenţă la dimensiunile omului. Sunt trei ordine: doricul,ionicul, şi corinticul. Aceste ordine au apărut în perioade diferite, în locuri diferite şi au trăsături diferite.
Ordinul doric a apărut în perioada arhaică şi s-a dezvoltat în Peloponez şi în sudul Italiei(Sicilia). Acesta exprimă robusteţete, prin forme puternice, profile şi decoraţii sobre.
Ordinul ionic este al doilea ordin, în ordine cronologică apărut în perioada arhaică dezvoltându-se în coloniile din Asia Mică şi în insulele din Marea Egee. Faţă de doric, ionicul este mai bogat decorat şi are proporţii mai elegante.
Ordinul corintian apare la sfârşitul perioadei clasice, în Asia Mică, şi este caracterizat ca fiind o expresie a bogăţiei decorative şi a eleganţei. El se aseamănă în mare parte cu ionicul, doar capitelul este mai înalt şi mai decorat.
Doricul-platforma pe care este aşezat templul are mai multe trepte înalte, iar coloana este aşezată direct pe stilobat(ultima treaptă a platformei), fără bază, are fusul tronconic, cu sau fără caneluri (şenţuleţe verticale), şi capitel simplu format din echină şi abacă. Antablamentul este format din arhitrava continuă, friza-cumetope(decorate cu bazoreliefuri sau colorate) şi triglife-şi cornişa. Frontonul reprezintă triunghiul format de cele două pante ale acoperişuri şi este decorat cu basoreliefuri sau statui adosate timpanului.
Ionicul este caracteristic platformei formată din mai multe trepte dar mai puţin înalte faţp de doric, coloana sprijinindu-se de stilobat cu ajutorul unei baze. Fusul coloanei este cilindric şi mult mai zvelt şi elegant având obligatoriu caneluri care sporesc senzaţia de verticalitate. Capitelul este format din frunze de acand(1-2 şiruri) şi volute răsucite(inspirate după coarnele de berbec. Antablamentul este format din arhitravă(cu profile aşezate în retrageri succesive), friză continuă(simplă sau decorată cu basoreliefuri) şi cornişă. Frontonul nu se deosebeşte fundamental de cel doric.
Corinticul are un singur element diferit faţă de ionicul cu care se aseamănă, capitelul ce este format din trei şiruri suprapuse de frunze de acant şi volute(obţinute prin răsucirea frunzelor de la colţuri sub forma volutelor).

Programul constructiv
În antichitate, grecii au realizat construcţii tipice ce au fost adevărate exemple pentru civilizaţia romană.


Agora
Agora sau piaţa publică este cel mai vechi complex civic din antichitate. Aceasta era numită şi "zona urbană centrală", fiind centrul spiritual, juridic, politic şi comercial al comunităţii. Agora îndeplinea mai multe funcţii, astfel era considerată loc public pentru adunările cetăţenilor, loc sacru pentru desfăşurarea ritualulilor de cult, loc de depozitare şi schimb de mărfuri, dar şi loc de recreere şi plimbare. Această piaţă, avea diverse forme în funcţie de configuraţia terenului, dar obligatoriu avea temple portice(suită de coloane unite între ele prin antablamente sau arcade), casa sfatului, teatre, altare



Agora din Thessaloniki

Templul
Templul(sau casa zeului) reprezintă cea mai importantă construcţie din arhitectura greacă. Până în perioada arhaică, ritualurile se desfăşurau în jurul unui copac considerat sfânt, sau la intrarea unei grote, apoi a apărut ideea construirii unui loc special închinat unui zeu. Faţă de templul egiptean care era plin de mister şi în care statuia zeului nu putea fi văzută de credincioşi, templul grec este deschis acestora având statuia zeului la vedere, pentru a-i aduce ofrande. Templul grec nu are secrete, sanctuarul unde se păstrează statuia zeului este o cameră luminoasă şi uşor de găsit. Fiind un loc public important pentru oraşul-cetate, oamenii se adunau în faţa sau în jurul acestuia pentru a participa la diverse ritualuri religioase sau adunări, din cetate cu diverse prilejuri. Pentru fiecare oraş-cetate, exista cel puţin un templu dedicat unui zeu. Templul putea fi în două planuri: dreptunghiular(perioada arhaică), dar cel mai adesea fiind construit în plan circular sau tholos(clasicismul târziu).
Templul în plan dreptunghiular este alcătuit dintr-o singură cameră sau 3 camere, pronausul(sau vestibulul), naosul(cella), şi opistodomul(sau camera tezaurului). Camera statuii zeului numită cella se desprinde dintre vechiul megaron micenian(sala centrală a palatului). În funcţie de numărul şi aşezarea coloanelor, templele se deosebesc putând fi: aptere(fără coloane pe laturile lungi, prostil(cu coloane în faţa templului, amfiprostil(coloane în faţă şi în spatele templului) şi periptere(înconjurate de jur împrejur de coloane.). Ca unitate de măsură pentru dimensiunea generală a templului, grecii au folosit dimensiunea omului necompându-se cu templele egiptene impunătoare şi misterioase. exemple de temple dorice: Templul zeiţei Demeter şi zeul Poseidon-Paestum(Italia), Templul lui Zeus-Olimpia, Panthenonul-Arcropole Atena; exemmple de temple ionice: Templul zeiţei Arthemis-Efes, Erechteion şi Templul zeiţei Nike Aptheros-Arcropole Atena.



Templul lui Apolo

Parthenonul este un monument important aflat în Arcropole, Atena. Acesta este un templu doric închinat zeiţei Athena, protectoarea cetăţii, devenind reprezentativ prin arhitectura greacă şi fiind un simbol al încrederii în zei şi virtuţi morale. Acest templu este celebru datorită proporţiilor lui perfecte dar şi sculpturilor realizate de Fidias la metopele şi frontoanele de la exterior şi de la friza ionică la interior.

Parthenonul-Arcropole, Atena

Temple circular:Tholosul din Delphi, Tholosul din Epidaur.


Teatrul, construit pentru prezentarea spectacolelor sau a serbărilor în cinstea diverşilor zei. Este un loc public, în aer liber. Acesta este construit pe panta naturală a unui deal, urmărind configuraţia terenului şi este format din: locul pentru spectatori(tribune sau gradene din piatră) şi scări de circulaţie, avanscena şi scena(având altare de rugăciune şi spaţii funcţionale pentru desfăşurarea spectacolelor. Vizibilitatea şi acustica erau foarte bune datorită pantei dar, pentru a se auzi mai bine se folosea un sistem de amplificare a sunetului cu ajutorul unor vase de arame, de formă specială, amplasate la baza gradenelor.
Odeonul este o construcţie de dimensiuni mici, în plan circular, folosită pentru desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a audiţilor muzicale. Alte exemple pot fi:Teatrul lui Dionyso, Atena şi Teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din Pergam şi Teatrul din Milet.
Odeonul este o construcţie de dimensiuni mici, în plan circular, folosită pentru desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a audiţilor muzicale. Alte exemple pot fi:Teatrul lui Dionyso, Atena şi Teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din Pergam şi Teatrul din Milet.

Stadioanele
Stadioanele sunt locuri publice ce folosesc la diverse activităţi sportive, concursuri, olimpiade. Ele sunt amplasate în pantă, având la început dormă dreptunghiulară, iar apoi cu colţurile rotunkite, ca în zilele noastre. Exemple pot fi: Stadionul de la Delphi sau Olimpia

Sculptura
În arta greacă, şi sculptura este reprezentativă având origini legate de obiceiul reprezentării chipului uman, acesta înfăţişând fie defuncţi pe stelele funerare, fie învingători în concursurile sau întrecerile sportive ori, reprezentând zeităţi divinizate decorând templele.
 Statuara
Această categorie a sculpturii ne demonstrează experienţa acumulată de artişti de-a lungul vremii. Astfel, de remarcat este statuara de mari dimensiuni reprezentând oameni sau zeităţi cu o anatomie perfectă. Începând cu secolul al VI-lea î. Hr. pentru realizarea statuilor se foloseşte piatra. O influenţă a artei egiptene în sculptura greacă este prezenţa frontalismului, adică statuile sunt parcă încremenite şi le lipseşte expresivitatea chipurilor.

 Kouroi şi Kore
Aceaste statui sunt realizate în perioada arhaică şi reprezintă băieţi şi fete înfăţişaţi nud cu o arhitectură a corpului bine proporţionată şi dezvoltată, dar cu o atitudine încă încremenită în majoritatea cazurilor. Faţa este uşor expresivă prin schiţarea unui surâs, "surâsul arhaic". Băieţii sunt numiţi Kouroi iar fetele Korele. Fetele tinere sunt înfăţişate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veşminte bogate. Faţă de băieţi, reprezentarea fetelor se face în poziţii şi atitudini mult mai variate, punând în evidenţă ideea de mişcare. Mâinile sunt reprezentate depărtate de corp, mimând mişcarea braţelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau aranjarea părului. Pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia(buze, ochi, păr, bijuterii). Şi statuile reprezentând fete ca şi cele ce reprezintă băieţii au acelaşi surâs arhaic, dar expresiile chipurilor sunt mai variate, sugerând veselia, ironia etc.. Evoluţia sculpturii atinge apogeul, în perioada clasică, stabilindu-se canoanele de frumuseţe şi perfecţiune. Astfel în această perioadă, artistul are libertate necondiţionată în faţa regulilor rigide. De aceea apar mari personalităţi artistice şi mari şcoli de arte. Artistul pune în evidenţă diversificarea mişcăriilor şi ai expresiei feţei. Trupurile tinere sunt atletice şi viguroase, reprezentând idealuri morale ale societăţii conştientie de puterea ei.


 Arta grecă, în general şi sculptura în particular exprimă emoţia colectivă, civilă şi religioasă a cetăţiilor greceşti preamarind omul. Punctul culminant al interesului pentru om este atins de Sofocle ce spune că omul este "cea mai mare minune". Nu numai în sculptură ci şi în pictură, în dramaturgie, se aduc omagii omului.

Apoxiomenos, Lisip

Lisip din Siciona este contemporan cu Praxiteles, Alexandru cel Mare şi Scopas şi Policlet. El are un stil mai sever şi auster, preferând personaje reprezentând atleţi. Lisip aduce noul în sculptură prin alungirea proporţiilor şi realizarea canonului de 8 capete şi jumatate. Ca urmare, trupurile devin foarte zvelte, cu capete mici şi picioare subţiri, musculatură bine dezvoltată. Tot Lisip renunţă la vederea frontală, obligând privitorul să admire sculptura din mai multe unghiuri.
Apoxiomenos de Lisip
Una dintre operele sale este şi Apoxiomenos. Acesta reprezentând un atlet surprins într-un moment de relaxare după alergare curăţându-se de nisip. Lisippune în evidenţă oboseala atletului acumulată în timpul alergării lor, prin ploapele întredeschise, părul în dezordine şi poziţia relaxată a trupului.
 
Sculptura monumentală şi reliefurile decorative
Sculptura monumentală şi reliefurile decorative, fac parte din decoraţiunile arhitecturale astfel, sculptura monumentală se întâlneşte pe frontoanele templelor iar reliefurile decorative le găsim pe frize, metope, socruri de statui, stele funerare şi altare. Pentru realizarea acestora este necesară respectarea anumitor reguli. Prima regulă importantă se numeşte legea cadrului şi constă în adaptarea compoziţiei la forma şi dimensiunile cadrului. A doua regulă importantă pentru a realiza monumentul arhitectural trebuie să ţină seamă de realizarea unităţii compoziţionale, în aşa fel încât în ansamblu compoziţia să fie echilibrată. Temele alese reprezintă aspecte din legendele mitologice, în cazul templelor sau a altarelor, şi din viaţa defunctului în cazul stelelor funerare.

[modifică] Frontonul templului zeiţei Arthemis

Frontonul templului zeiţei Arthemis din Corfu este realizat în perioada arhaică. În această perioadă, se punea o mare importanţă pe detaliu sacrificând ansamblul, iar unitatea compoziţională era greu de obţinut. În altă ordine de idei, sculptorul acordă o importanţă mai mare problemelor de mişcare personajele, fiind surprinse în poziţii şi atitudini mult mai diverse.

 Decoraţiile Parthenonului

Reprezentând apogeul sculpturii clasice, decoraţiunile Parthenonului se numără printre cele mai importante realizări ale sculptorului Fidias. Acesta decorează cele două frontoane, metopele frizei dorice exterioare şi friza interioară din naos-ul templului. Frontoanele ne povestesc despre două episoade importante din viaţa zeiţei Athena cum ar fi naşterea zeiţei din capul lui Zeus realizată pe frontonul de est, şi cearta dintre Athena şi Poseidon pentru stăpânirea Atticii, întâlnită pe fontronul de vest. Statuile ce decorează timpanul templului sunt încadrate foarte bine în triunghiurile frontoanelor, astfel în centru se găsesc statuile cele mai înalte, realizând un as de simetrie, iar spre margini se întâlnesc personaje singulare sau în grup, care de luptă trase de cai, orientate în aşa fel încât să se integreze perfect în unghiurile laterale. Acţiunea personajelor legate între ele prin gesturi, poziţii, atitudini şi mişcări realizează unitatea ansamblului. Sculpturile lui Fidas sunt realizate astfel încât se observă trăsături dominante cum ar fi: firescul atitudinilor, corectitudinea mişcărilor şi poziţiilior, starea faldurilor veşmintelor care nu împiedică mişcarea personajelor, calmul, solemnitatea şi gravitatea figurilor. Metopele arhitecturale sunt decorate în relief înalt(altorelief), şi reprezintă aspecte din luptele centaurilor cu lapiţii, ale zeilor cu giganţii sau ale grecilor cu amazoanelor. Metopele înfăţişând luptele dintre centauri şi lapiţi au fost cele mai bine păstrate până în zilele noastre. Fiecare metopă prezintă câte două personaje, Fidas înfăţişându-le realizând o varietate de mişcări şi atitudini având o bună corelare între acţiunile personajelor şi expresivitatea chipurilor lor. În interiorul cellei găsim o friză realizată în bazorelief reprezentând „Procesiunea Panntheneelor” cu ocazia festivităţiilor de sărbătorire a întemeierii cetăţii Atena. Astfel putem admira cum zeiţei protectoare i se aduce în dar un văl imensnumit Peplos, ţesut special pentru ea de fecioarele ateniene numite ergastine. Înconjurând templul la partea superioară şi fiind înaltă de un metru, friza prezintă peste 400 de figuri de oameni şi 200 de animale. Procesiunea este cuprinsă în mai multe etape: cortegiul ergastinelor, purtătorii de ofrande, cortegiul animalelor de sacrificiu, cabalcada cavalerilor atenieni şi participarea tuturor zeilor din Olimp la sărbătoare. Fidas, realizează un ritm al desfăşurării acţiunilor prin succesiunea scenelor, la început mai alert prin pregătirile pentru serbare şi apoi mai lent şi solemn(şirul fecioarelor), pentru a urma un nou ritm alert prin agitaţia dată de participarea zeilor la serbare. Trupurile de oameni şi animale de pe friză sunt realizate în dimensiuni corecte cu o expresivitate a chipurilor în corelaţie cu acţiunea realizată, având o paletă largă de gesturi, atitudini şi mişcări naturale bine diferenţiate.
Reliefurile decorative de Mausoleul din Halicarnas Un alt sculptor grec pe nume Scopas, realizează în secolul al IV-lea î.Hr. reliefurile decorative de la Mausoleul din Halicarnas. Acestea înfăţişează aspecte din lupta grecilor cu amazoanele. Sculptorul realizează sculpturile având o viziune schimbată faţă de până acum punând accent pe dinamismul şi expresivitatea chipurilor. El aşează personajele în mai multe grupuri unitare, pe axe oblice şi diagonale, pentru a sugera încleştarea luptelor şi violenţa mişcărilor. Pe feţele personajelor se citeşte tensiunea înfruntărilor şi stărilor emoţionale, deasemenea atitudinile, gesturile acestora transmit pasiunea luptelor.

 Templul lui Zeus

Templul lui Zeus, un simbol al cetăţilor elene, a fost construit în Olimpia, în perioada clasică, după un plan în acord perfect cu peisajul din jur. Cele două frontoane ale acestuia, sunt decorate în ronde-bosse iar metopele frizei dorice sunt decorate cu bazoreliefuri. Din punct de vedere compoziţional şi stilistic, sculpturile frontoanelor şi metopelor formează un tot unitar. Realizarea acestora constituie un moment important pentru a defini trăsături ca: încadrarea compoziţiilor în triunghiul frontoanelor sau dreptunghiul metopelor cu respectarea legii cadrului, tratarea sculpturilor în planuri mari eliminând detaliile şi reliefând volumele cu ajutorului jocului de umbră şi lumină, exprimarea mişcării prin gesturi şi poziţii variate sau jocul faldurilor, realizarea de chipuri sobre fără expresivitate. Frontoanele prezintă aspecte din legendele mitologice, „Cucerirea Peloponezului”(Frontonul de est), „Luptele centaurilor cu lapiţii”(Frontonul de vest) şi „Muncile lui Hercule

 Ceramica şi pictura

Un alt domeniu important al artei greceşti, este şi secţiunea „ceramnică şi pictură”. Ceramnica fiind specifică atei greceşti, ea se regăseşte în viaţa de zi cu zi. Grecii fiind foarte buni meşteşugari realizau obiecte de ceramnică în număr foarte mare, de bună calitate dar şi ieftine determinând înflorirea negoţului. Ceramnica era folosită în gospodărie dar, oricare ar fi fost destinaţia ei aceasta era întotdeauna pictată. Datorită faptului că picturile monumentale realizate de greci nu s-au păstrat până în prezent, ceramnica pictată constituie singura dovadă a picturii greceşti prezentând asemănări de tehnică şi tematică cu pictura. Atelierele de pictură şi ceramnică erau foarte numeroase iar vasele erau decorate de pictori renumiţi. Întâlnim diverse forme de vase cu destinaţii multiple fiind folositoare în gospodărie(Phitos, Hidra, Crater, Riton, Cupe etc.). Compoziţile pictate pe vase sunt realizate într-o unitate organică făcând legătura între forma vaselor şi decor. În perioadele de început ale ceramnicii, decorul pictat era realizat în registre suprapuse pe anumite zone sau întreaga suprafaţă a vasului şi reprezentau motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu personaje inspirate din mitologie. Mai târziu, decorul pictat devine exclusiv figurativ, realizându-se pe toată suprafaţa vasului iar subiectele vor fi luate din legende sau din viaţa de zi cu zi uneori fiind însoţite de texte explicative. În funcţie de perioada în care sunt realizate vasele au anumite caracteristici astfel, în perioada arhaică acestea sunt pictate cu figuri negre pe fond roşu sau invers, în perioada clasică întâlnim cele două stiluri, sever şi liber iar în perioada elenistică se practică stilul înflorat. Exemple pot fi:„Vasele Dypilon”, „Vasul François”, „Amfora lui Exekias”, „Craterul de la Luvru”, „Craterul din Orvieto” etc. .
Pictura monumentală nefiind cunoscută decât din descrieri şi copiile romane mai ales cele de la Pompei şi Herculanum sau prin intermediul ceramnicii pictate, era folosită pentru decorarea caselor şi mai târziu a palatelor elenistice. Tehnica de lucru folosită este similară cu cea a frescei sau a encausticii aceasta însemnând realizarea picturilor cu pigmenţi de culoare ce sunt amestecaţi cu ceară, aceasta conferind culorilor calităţi speciale cum ar fi transluciditatea şi luminiozitatea. Exemple pot fi: „Lupta lui Alexandru cel Mare cu Darius”(mozaic, copie romană). Pe lângă pictură întâlnim şi mozaicul fiind preferat pentru strălucirea culorilor. Subiectele sunt inspirate din legende mitologice sau din viaţa coditiană iar compoziţile sunt ample cu multe personaje, încadrate în peisaje sau interioare cu detalii realiste sugerând profunzimea prin plasarea personajelor în planuri diferite. Pictori renumiţi se pot considera: Polignot, Exekias, şi Apelles

gloob

tv online