Micene

Micene (în greaca veche: Mykinai sau Μυκηναι, în greaca modernă Mikenes sau Μυκενες) este un sit arheologic în Grecia, situat la aproximativ 90 km sud-vest de Atena, în Argolida, Peloponez. În mileniul II î.C., Micene era unul dintre cele mai importante centre ale civilizaţiei greceşti, o fortificaţie militară care domina mare parte din Grecia de sud. Perioada din istoria Greciei cuprinsă între cca1600 î.C. şi 1100 î.C. este denumită miceneană, recunoscându-se astfel importanţa a oraşului.

Cetatea Micene era situată pe un deal, fiind aproape impenetrabilă datorită aşezării sale georgafice. Acropolisul sau "oraşul de sus" din Micene se crede că ar fi fost fortificat prin 1500 î.C., după cum se vede pe pietrele de morminte din acea perioadă; aici se afla palatul regal, care cuprindea un megaron (sala tronului, specifică culturii miceniene). În jurul anului 1350 î.C., fortificaţiile Acropolisului şi ale oraşului au fost construite într-un stil cunoscut sub numele de "ciclopic", crezându-se că pietrele ar fi fost aduse şi prelucrate de către nişte uriaşi fabuloşi, cu un singur ochi (Ciclopi). În interiorul acestor ziduri, parte din care se mai văd încă, s-au construit atât morminte-galerie (Cercul Funerar A), cât şi temple (în spatele Acropolei). Mormintele supuşlor sau trădătorilor (morminte-stup) se aflau în afara oraşului (Cercul Funerar B). Agora (locul de întâlnire al cetăţenilor) era situată pe un mic deal, lângă Poarta Leilor. Acestă poartă, măsurând 90 cm. înălţime, era principala cale de acces în cetate şi avea sculptaţi doi lei în lateral. Casele supuşilor erau în general aşezate la poalele Acropolelui, aici locuind doar nobilii sau militarii. Sclavii sau ţăranii fără pământ erau aşezaţi în general în jurul cetăţii.

Istorie

Conform tradiţiei istorice, Micene a fost fondată de triburile indo-europene ale aheilor către 2000 î.Hr.. Primele morminte s-au găsit la vest de Acropole, fiind datate din 1800 î.Hr. - 1700 î.Hr.. În acea perioadă, cetatea se reducea la acropole, care era înconjurată de un zid circular.

În timp, Micene a devenit un mare centru urban, la fel ca Argosul, ajungând capitala (sau oraşul hegemon) al Argolidei.

Cercul Funerar A (mormintele regale din cetate) cuprinde 9 femei şi 8 bărbaţi. În morminte s-au găsit diferite obiecte, de la săbii la bijuterii. Arheologul german Heinrich Schliemann a găsit mare parte din aceste obiecte, unele declarându-le fără nici o dovadă ale lui Agamemnon (mai târziu, cu ajutorul datării cu carbon, s-a scos la lumină adevărul).

Într-un templu, a fost găsit un scarabeu al reginei Tiye a Egiptului, soţia faraonului Amenhotep III. Astfel s-a dezvăluit puterea maritimă a Micenei, ea făcând comerţ cu Egiptul, Fenicia, Mesopotamia sau Asia Mică. Puterea Micene se întindea din Pylos până pe coasta Asiei Mici, unde probabil au fost fondate câteva colonii.În jurul anului 1350 î.Hr., zidurile cetăţii s-au reconstruit, fiind denumite de cei de mai târziu ciclopice (construite de ciclopi). Palatele regale a fost de asemenea reconstruit (probabil de mai multe ori), fiind asemănăare restului palatelor din Grecia Aheeană. Toate palatele regale includeau şi un megaron.

Începând cu anul 1200 î.Hr., civilizaţia miceniană a intrat în declin. În secolul al XII-lea, Micene împreună cu alte cetăţ au fost distruse. Acestă dispariţie bruscă a civilizaţiei miceniene este pusă pe umerii dorienilor, care au invadat Elada în aceeaşi perioadă. O altă teorie ar fi invazia "popoarelor mării", care au distrus Imperiul Hitit - un probabil aliat al micenienilor - şi au dus la intrarea în declin a Egiptului.

În perioada Greciei Clasice, Micene a redevenit populată, nerecăpătâdu-şi însă puterea de altădată. Mici grupuri de micenieni au participat la luptele de la Termopile şi Plateea. În 462 î.Hr., trupe din Argos au distrus oraşul şi i-au exilat pe locuitori. În perioada elenistică şi romană ruinele cetăţii au devenit un centru turistic, formându-se în apropiere o mică aşezare care trăia din comerţ. În perioada romană târzie, Micene a fost abandonat.

Legendă

Perseu

]Dinastia Perseidă

Conform legendelor greceşti, cetatea Micene a fost întemeiată de eroul Perseu - nepotul regelui Acrisios al Argosului şi fiul lui Zeus şi al fiicei lui Acrisios,Danae - , care era rege şi în Tirint, iar apoi şi în Argos, unind astfel întreaga Argolidă.

Lui Perseu i-a urmat Electryon, fiul său, care a pierdut Argosul. De asemenea Micene a fost atacată de teleboi, conduşi de fii regelui Pterelaos, urmaşi ai lui Perseu prin fratele lui Electryon, Mestor. Electryon a promis mâna fetei sale, Alcmene, acelui ce-i va înapoia bunurile furate de teleboi. Amphitryon, nepotul regelui micenian, i-a înapoiat averile lui Electryon şi a primit-o pe Alcmene de soţie. Dar în timpul nunţii, l-a ucis din greşeală pe socrul său.

Amphitryon a fost trimis în exil de Sthenelos, fratele lui Electryon, care a devenit rege în Micene. Sthenelos s-a măritat cu Nicippe - fiica lui Pelops, rege în Elissau Pisa - , şi din această căsărie a ieşit Eurystheus. Sthenelos a fost ucis de un fiu al lui Heracle, Hyllus, iar tronul de la Micene a revenit lui Eurystheus.

Eurystheus l-a urât pe Heracle. Micenianul l-a pus pe Heracle să săvârşească 12 mari isprăvi. După moartea eroului, Eurystheus i-a prigonit pe heraclizi(urmaşii lui Heracle), care au cerut sprijinul Atenei. Eurystheus şi fii săi au murit în asediul cetăţii ateniene.

[modifică]Dinastia Atridă

Întoarcerea lui Agamemnon

După moartea lui Eurystheus, Atreu, unchiul său, a preluat puterea. Dar fratele acestuia din urmă, Tieste, gelos pe puterea fratelui său, îl ucise şi îi luă tronul. Fii lui Atreu, Agamemnon şi Menelau, se duseră în exil la regele Tyndareosal Spartei, care îşi căsăori fiicele cu cei doi Atrizi (fii ai lui Atreu).

După un timp, fiul lui Atreu, Agamemnon, se întoarse din exil şi îl ucise pe Tieste. Fiul celui din urmă, Egist, fugi din Micene. Agamemnon deveni astfel rege în Micene, iar Menelau rege la Sparta.

Când soţia lui Menelau, Elena, fu răpită de Paris, prinţ troian, regele din Sparta ceru ajutor de la fratele său. Acesta adună o armată formată din greci din toate părţile (de la Ithaca la Creta şi Tesalia) şi porni la război împotriva Troiei. Mai întâi, Agamemnon trebui să-şi sacrifice fiica, Ifigenia, pentru a putea primi vânt prielnic de la zeiţa Artemis. Însă zeiţa o luă pe Ifigenia şi o duse înTaurida (Crimeea), unde deveni preoteasă a cultului ei.

Războiul a fost unul dezastros, dar aheii au învins şi Agamemnon s-a întors acasă în triumf. Însă soţia sa, Clitemnestra, împreună cu Egist (fiul lui Tieste), îl asasinară pe atrid şi se puseră pe tronul lui. Fiul lui Agamemnon, Oreste, ajutat de sora sa Electra şi de prietenul său Pylade, îi ucise pe cei doi asasini ai tatălui său. După aceea plecă în Taurida după Ifigenia, tronul din Micene fiind luat de fiul lui Egist, Aletes. Când se întoarse, Oreste îl ucise pe Aletes şi se proclamă rege al Micenei.

În timpul lui Oreste, statul micenian a cuprins întrega Argolidă (Argos) şi Laconie (Sparta). Fiul lui Agamemnon a murit de la o muşcătură de şarpe din Arcadia. Corpul său a fost dus laSparta, unde a fost înmormântat. Fiul său, Tisamenus, a fost ucis în luptă cu heraclizii (consideraţi a fi invadatorii dorieni), care au distrus cetatea Micene şiau întemeiat o nouă epocă înElada.

[modifică]Lista regilor micenieni

• Perseu - fiul lui Zeus şi al Danaei; întemeietorul cetăţii
• Electryon - fiul lui Perseu şi al Andomedei
• Sthenelos - fiul lui Perseu şi al Andomedei
• Eurystheus - fiul lui Sthenelos şi al Nicippei; ucis de heraclizi
• Atreu - fiul lui Pelops şi al Hippodamiei, unchiul lui Eurystheus
• Tieste - fiul lui Pelops şi al Hippodamiei
• Agamemnon - fiul lui Atreu şi al Aeropei; participant la Războiul troian
• Egist - fiul lui Tieste; l-a asasinat pe Agamemnon
• Oreste - fiul lui Agamemnon; a condus mare parte din Peloponez
• Tisamenus - fiul lui Oreste; ucis de heraclizi

Prima excavaţie de la Micene a fost făcută în 1841, de arheologul grec Kyriakos Pittakis. El a găsit Poarta Leilor. În 1874, germanul Heinrich Schliemann a scos la lumină mare parte din cetate. El a găsit de asemenea mormintele regale, împreună cu defuncţii şi comorile din ele. I se atribuie şi descoperirea "Măştii lui Agamemnon" (dovedită a fi din secolul al XVI-lea, nu din 1200, când se crede că a avut loc Războiul troian) şi "Cupei lui Nestor".

Acropola a fost excavată din 1902, atât de Şcoala Bitanicăde la Atena, cât şi de arheologi greci. Sau găsit de asemenea diferite tăbliţe cu scrisul Liniar B, multe dintre ele fiind cu caracter economic.

Situl arheologic de la Micene a fost înscris în anul 1999 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESO

MORMANTUL LUI AGAMEMNON

In 1879, Heinrich Schliemann a descoperit un mormant-galerie (tholos) de piatra sub Agora miceniana. Acest mormant a fost numit, prin conventie, Comoara lui Atreu sau Mormantul lui Agamemnon. Apartinand Cercului Funerar A, mormantul contine trupul unui conducator (probabil Atreu) si diferite obiecte, precum arme sau vase de bronz. Construit in prima jumatate a secolului al XIII-lea din piatra, mormantul este frumos decorat cu diferite imagini si culori, evidentiind luxul conducatorilor ahei din Epoca Brozului.

Atreu cu fratele sau Tieste l-au ucis, la indemnul mamei lor, Hippodamia, pe fratele lor vitreg, Chrysippus, care era urmasul la tron. Pelops, tatal lor, i-a exilat impreuna cu mama sa la Micene. Acolo, regele Eurystheus i-a numit regenti in timpul campaniei sale impotriva Atenei, dar cum Eurystheus a murit in timpul acestei campanii, Atreu a devenit rege peste Micene.

La Micene se afla in vremea aceea un berbec cu lana de aur, daruit de Hermes lui Atreu. Zeii spusesera ca cel care va stapani berbecul va domni peste Micene. Tieste, gelos pe fratele sau, fura berbecul ajutat de sotia lui Atreu, Aerope, si se proclama rege. Dar poporul il alunga si Atreu a ramas rege. Tieste, in fuga lui din cetate, l-a luat si pe micul fiu al lui Atreu, Polysthenes, si l-a maricel la el, insuflandu-i ura fata de tatal sau original. Polysthenes a fost apoi trimis la Micene sa-l ucida pe Atreu. Dar asta se apara si isi ucide neintentionat propriul fiu. Ca sa se razbune, Atreu ii ucide pe cei doi fii ai lui Tieste, Polysthenes si Tantalos, si din ei a facut un ospat pentru tatal lor, pe care Atreu il pacalise cu gandul de impacare. Dupa ce Tieste termina de mancat, Atreu ii arata capetele fiilor sai. Tieste il blestema pe Atreu si fuge in Epir.

Ca pedeapsa pentru faradelegile lui Atreu, zeii au trimis o seceta in Argolida, oracolul spunandu-i lui Atreu ca seceta va inceta doar atunci cand Tieste se va inapoia. Dupa multi ani, fii lui Atreu, Agamemnon si Menelau, l-au gasit pe Tieste si l-au intemnitat la Micene. Atreu l-a pus pe fiul lui Tieste, Egist, pe care-l crescuse de mic, sa-l asasineze pe tatal sau. Dar Egist l-a ucis pe Atreu in timp ce inchina ofrande zeilor si l-a eliberat pe Tieste din temnita, cei doi incepand sa domneasca la Micene. Fii lui Atreu, Agamemnon si Menelau, s-au refugiat la regele Tyndareos al Spartei, care ii va ajuta sa-si recapete mostenirea.

ARTA GRECIEI ANTICE

CIVILIZAŢII MEDITERANEENE
ARTA GRECIEI ANTICE


Creta, Micene, Grecia continentală (Elada)


Arta cretană
Pe parcursul mileniului II, în lumea antică a început un proces de deplasare a centrului de interes din regiunile Orientului Apropiat către regiunile mediteraneene numite astăzi europene. Acest proces, care va culmina cu civilizaţiile greceşti şi romane, începe în insula Creta odată cu civilizaţia minoică ( 2600-1400 î.Ch). Arta cretană se desprinde de canoanele formale şi ideologice multimilenare ale Egiptului. Pentru prima dată în istoria artei, imaginile exprimă bucuria de a trăi a unui popor liber, plenitudinea sentimentelor omeneşti de comuniune cu natura. Frescele descoperite în palatul din Cnossos exprimă, prin culorile vii, exuberante, şi prin ductul graţios, dansant, al desenului, un mod de viaţă nu doar luxos şi rafinat, ci mai ales un sens al libertăţii de a gîndi fără precedent în antichitate. Acest fel nou, plin de prospeţime, de a privi raportul dintre om şi lume, a fost transmis civilizaţiei greceşti, care l-a rafinat şi l-a transfigurat în ceea ce numin astăzi “miracolul grecesc”,fenomenul de vîrf al artei si filosofiei antice.
Opere reprezentative:
Palatul din Cnossos (1600-1500 î.Ch.). Elevaţie fastuoasă, planimetrie încifrată. Traseele extrem de complicate ale ruinelor încăperilor au condus la ideea existenţei “in situ” a unuia dintre cele mai fascinante simboluri ale umanităţii: labirintul.
Prinţul cu flori de crin, Mica Pariziancă, Taur cu acrobaţi, Grifoni afrontaţi printre crini. Aceste denumiri poetice numesc cîteva din frescele descoperite la Cnossos, a căror modernitate frapeză şi astăzi, nu doar in secolul XIX, cind au fost descoperite. Suflul unei nemaivăzute libertăţi imaginative reclamă folosirea unor culori extrem de vii combinate în raporturi cromatice decorative, dar un decorativism foarte rafinat.
Zeiţa cu şerpi. Statueta de cult păstrează încă linia generală a canonului oriental, dar trăsăturile şi decoraţia este marcată de o nouă şi stranie vitalitate.
Vase ceramice cu linii dinamice, curbilinii, bogat decorate cu trasee meandrice şi spiralate ce descriu o faună / floră marină luxuriantă. Remarcabil este Vasul cu caracatiţă.

Arta miceniană
Arta miceniană ( epoca bronzului, cca 1600- 1100 î.Ch.) spre deosebire de arta cretană, a fost creată de un popor războinic înzestrat cu forţă şi rezistenţă legendară, calităţi ce au inspirat poemele homerice. Cetăţile lor impunătoare, Tirint şi Micene, pot fi şi astăzi străbătute. Tehnica lor constructivă a îmbinat blocuri uriaşe de piatră, perfect fasonate (alcătuind aşa-numitele ziduri ciclopice).


Opere importante:
Decoraţia sculpturală a Porţii cu lei. Cei doi lei afrontaţi, simboluri ale forţei solare victorioase, încadrează o coloană robustă, la rîndul ei simbol al axei lumii, al echilibrului cosmic. Ansamblul sculptural dovedeşte un deosebit simţ al proporţiilor monumentale.

Masca funerară de aur atribuită lui Agamemnon. Micenienii posedau o tehnică a orfevrăriei preluată de la cretani, dar ei au conferit acestor piese funerare o forţă expresivă excepţională. Severitatea, concizia şi nobleţea trăsăturilor le amplifică aspectul hieratic, specific artei sacre.

Arta greacă
Pregătită de arta cretană şi miceniană, arta Greciei antice se dezvoltă între secolele XII – I î.Ch. , marcînd un punct esenţial de referinţă în istoria artei lumii şi, în special, în istoria artei europene.
Periodizare:
1) perioada homerică – sec XII- VIII î.Ch.
2) perioada arhaică - sec. VIII- V î. Ch.
3) perioada clasică - sec. V-IV î. Ch.
4) perioada elenistică – sec. IV- I î. Ch.

Perioada homerică.
Cele mai multe mărturii sunt ceramice: decoraţia geometrică avaselor Dipilon este cea mai spectaculoasă, aici apare cu predilecţie motivul meandrului, specific artei greceşti.
Perioada arhaică.
Prima cristalizare a unei concepţii de tip antropocentric. Apariţia primelor temple greceşti. In sec. VII se conturează cele două ordine fundamentale: doric şi ionic. Statuara grecească se desprinde treptat din rigorile stricte ale canonului egiptean, alcătuind o nouă tipologie antropomorfă. Statuile de tinere fete (kore) şi tineri (kouros) sunt încă axiale, frontale şi păşesc uşor înainte, dar trăsăturile lor devin într-un nou mod expresive, chiar dacă se menţin în limitele unui limbaj plastic convenţional. Apare o nouă problemă de ordin artistic: relaţia corpului cu veşmîntul văzută ca relaţia între structură şi ornament, puse reciproc în valoare. Acelaşi raport armonios esenţă/aparenţă este instaurat între condiţia spirituală şi cea corporală prin competiţiile sportive (în 776 î.Ch. încep primele jocuri olimpice).
Trecerea de la perioada arhaică la cea clasică se face în intervalul dintre sec. VI şi
V., cînd antropomorfismul personalizat, caracteristic artei greceşti, se conturează tot mai clar. Opere reprezentative: Purtătorul de ofrandă ( Moscoforul). Deşi chipul păstrează expresia surîsului stereotip al perioadei arhaice, corpul este tratat ca o prezenţă însufleţită, puternică, cu o musculatură atletică. În plus, apare o nouă viziune asuprea relaţiei corp-veşmînt, racordarea lor făcîndu-se cu o excepţională supleţe. Conducătorul de car (Auriga). Preocuparea pentru redarea unei expresivităţi de tip apollinic, calme, senine, anunţă marca de stil a statuarei greceşti clasice. Deşi perfect axial, corpul şi chipul iradiază o forţă interioară stăpînită cu detaşare şi supleţe. Schimbarea esenţială a canonului plastic.


Vasele ceramice ating o perfectă armonie între formă şi decorul pictat. Deşi pictura parietală (frescă) nu s-a păstrat, tehnica extrem de rafinată a desenului păstrată pe vase permite reconstituirea limbajului pictural grecesc. O piesă reprezentativă este Vasul Francois (figuri negre pe fond ocru-roşcat); foarte elaborate sunt vasele în care figurile se detaşează pe fond negru, reprezentînd fie scene mitologice avîndu-i ca protagonişti în special pe Heracles şi Tezeu, fie scene de vînătoare, întreceri sportive sau banchete (simpozioane).

Perioada clasică
Sec. V este perioada în care se definesc cele două atribute esenţiale ale limbajului
clasic grecesc: 1) antropocentrismul – prin care se stabileşte o relaţie armonioasă între om şi univers, între microcosmos şi macrocosmos.
2) kalo-kagathia < gr. kalos=frumos, kai= şi, agathos=bun, virtuos. Este principiul armonizării aspectului estetic (frumuseţea exterioară) cu cel etic (frumuseţea interioară: bunătatea, virtutea, curajul). Frumuseţea aparentă a unui corp uman este reflexul frumuseţii sale interioare, generate de armonia şi echilibrul lăuntric cultivate prin cunoaşterea raţională. Această cunoaştere presupunea, pe lîngă cultivarea spiritului, şi cultivarea trupului prin exerciţii şi concursuri sportive desfăşurate în palestre şi stadioane.
Perioada clasică s-a desfăşurat pe parcursul a trei etape.
1) Perioada clasică timpurie, în prima jumătate a sec. V.
Este perioada în care se ridică marile temple din Olimpia, Delphi, Egina. Remarcabilă este decoraţia sculpturală a templului Atenei din insula Egina, a cărei temă centrală este lupta grecilor împotriva perşilor. Frontoanele templului din Olimpia închinat lui Zeus şi fiului său Apollo reprezintă scene de luptă (lapiţii şi centaurii) şi de competiţie (întrecerea de care dintre regele Oinomaos şi Pelops a marcat, la Olimpia , începuturile jocurilor numite pînă astăzi olimpice). Interiorul templului adăpostea statuia hrisoelefantină a lui Zeus de proporţii uriaşe executată de Fidias în perioada clasică. Marile ansambluri sculpturale ale perioadei clasice timpurii se disting prin faptul că formele, mişcările, compoziţia (subordonată legii cadrului) sunt încă schematice, executate cu o anume asprime, de aceea acest stil a fost numit sever. Un ansamblu sculptural reprezentativ al primei perioade clasice este aşa-numitul Tron Ludovisi, trifaţetat, ce reprezintă în partea centrală o temă tipic grecească: Naşterea Afroditei din spuma mării.
2) Apogeul perioadei clasice (Secolul de aur), mijlocul sec. V
Momentul cel mai important este cel al reconstrucţiei ansamblului arhitectural de pe Acropole. Decoraţia sculpturală a acestor temple marchează , prin extraordinara claritate, logică şi supleţe formală, punctul maxim al idealului estetic grecesc ce urmărea atingerea perfectei armonii într-un univers ce a pus în centrul său Omul ca măsură a tuturor lucrurilor (Protagoras, filosof sofist din sec. V).

Opere reprezentative:
Friza Panateneelor. Ampla suită sculpturală a lui Fidias reprezintă procesiunile ce se organizau o dată la patru ani la Atena pentru a o celebra pe protectoarea oraşului, zeiţa Atena Partenos (Fecioara). Tema arhaică a tinerilor primeşte acum expresia ei cea mai complexă şi rafinată în reprezentarea ergastinelor şi a cavalcadei tinerilor atenieni. Printr-o nouă şi forte sensibilă relaţionare corp-veşmînt, static-dinamic, ansamblu-detaliu, lumină-umbră, Fidias a îmbint într-un mod forţa cu graţia, solemnitatea cu firescul.


Elementul plastic unificator a fost excepţionalul său simţ al ritmului şi al tuşeului sculptural.
Zeiţa Nike (Victoria) dezlegîndu-şi sandala. Fragmentul sculptural a decorat balustrada templului Nike Apteros (Victoria fără aripi) aflat chiar lîngă Propilee. Este una dintre cele mai reprezentative opere ale apogeului perioadei clasice, exemplară prin armonia mişcărilor, prin subtilul dialog dintre corp şi veşmînt, prin transpunerea perfectă a principiului kalokagathiei.
Cariatidele. Statuile feminine care susţin porticul templului Erehteion sunt reprezentative pentru felul în care coloana (stylos) poate fi expresia deopotrivă a forţei şi a graţiei, deci poate îmbina armonic un principiu funcţional cu unul estetic.
Doriforul. Statuia lui Policlet întruchipează canonul statuarei greceşti antice. Proporţiile staturii atletului ce poartă lancea sunt considerate etalonul măsurilor corporale armonioase. Poziţionarea în contrapost rezolvă exemplar problema plastică a echilibrului contrapunctic static-dinamic. O altă lucrare a lui Policlet bazată pe aceleaşi principii plastice ca şi Doriforul este Diadumenul (atletul care îşi leagă peste frunte panglica victoriei).
Discobolul. Sculptorul Miron duce mai departe problema raportului static-dinamic prezentă la Doriforul lui Policlet. Mişcarea este o sincronie dinamică, care adună într-un singur moment vizual optim o suită de mişcări particulare.
3) Perioada clasică tîrzie – sf. sec. V
Criza instaurată în lumea greacă prin războiul peloponesiac (Atena vs. Sparta) s-a resimţit şi în artă. Calmul şi armonia spiritului apollinic au fost tulburate în sensul accentuării expresivităţii ce oglindeşte prezenţa unui dezechilibru interior, a unei nelinişti şi oboseli lăuntrice. In acelaşi timp, se amplifică gustul pentru lux şi rafinament, pentru fastul citadin. Triadei Secolului de aur :Fidias, Policlet, Miron, îi succede o alta: Scopas, Praxiteles, Lisip.

Opere reprezentative:
Apoxiomenos. Lucrarea semnată de Lisip este revelatoare pentru noul canon al epocii, mai suplu, uşor efeminat prin contraposto-ul unor forme atletice longiline, marcate de oboseala de la sfîrşitul competiţiei. Lisip a fost sculptorul oficial, de curte, al lui Alexandru Macedon, singurul care avea dreptul să-l portretizeze. Aceeaşi calitate privilegiată a avut-o cel considerat a fi fost cel mai mare pictor al artei greceşti, Apelles. Picturile sale nu sunt cunoscute decît din descrierile contemporanilor, acestea remarcîndu-se prin efectele extraordinare de iluzionism optic. Viziunea şi tehnica sa au fost valorizate ca pe o preţioasă moştenire peste 2000 de ani, în Italia Renaşterii (sec. XV).
Apollo Sauroctonul (omorîtorul de şopîrlă) . Hermes cu Bachus copil în braţe. Ambele statui sunt opere ale lui Praxiteles, sculptor a cărui viziune denotă gustul pentru o expresivitate rafinată, pătrunsă de senzualitate. Execuţia este delicată, cu treceri subtile de la un plan formal la altul, iar mişcările sunt unduitoare, efeminate, sugerînd o stare interioară de reverie, de abandon nonşalant al rigorilor ce definesc un spirit raţional.
Menadă dansînd. Decoraţia sculpturală a mausoleului din Halicarnas. La decorarea monumentalului edificiu au participat mai mulţi sculptori, dar cele mai reprezentative scene îi aparţin lui Scopas. Forţa expresivă a personajelor sale constă în mişcările dramatice, convulsive sau extatice, corpurile răsucindu-se în jurul propriilor axe. Marca de stil o constituie privirea melancolică, aburită, cu pleoapele uşor lăsate. In special la friza templului din Halicarnas, viziunea şi execuţia sa pătrunsă de exultanţa şi patetismul dionisiac anunţă noua orientare a artei din perioada următoare, cea elenistică.
Un gen sculptural nou cunoaşte o dezvoltare deosebită la sfîrşitul perioadei clasice: statuara mică, şi în special cea cu rol funerar. Cele mai reprezentative sunt statuetele ceramice de Tanagra ce reprezintă tinere femei drapate surprinse în atitudini fireşti, pline de graţie, modelate cu un deosebit rafinament şi simţ al proporţiilor. Tanagralele atestă şi ele interesul tot mai accentuat al lumii clasice tîrzii pentru misterul trecerii dincolo de hotarul vieţii, atitudine specifică sfîrşitului unei epoci artistice.





Perioada elenistică – sf. sec. IV – sec I î Ch.
Această perioadă a artei Greciei antice începe cu un sfîrşit: moartea lui Alexandru Macedon, în 323 î. Ch., cînd uriaşul imperiu întemeiat de acesta, prin care cultura şi limba greacă s-a răspîndit în întregul Orient, a fost împărţit în provincii. Centrul de interes al culturii şi civilizaţiei se deplasează înafara Greciei continentale. Noile capitale ale culturii antice au devenit oraşele Alexandria (Egipt), Pergam, Antiohia, Milet (Asia Mică), Rodos (insula Rodos din Marea Egee). Perioada elenistică a fost ultima etapă a evoluţiei artei greceşti, dar a cărei splendoare anunţa, în mod paradoxal, începutul sfîrşitului. Ea a fost denumită elenistică de la vechiul nume al Greciei, Elada, întemeiată de Helen, conducătorul legendar considerat strămoşul comun al tuturor grecilor. Datorită fărămiţării politice şi a amestecului dintre culturi şi civilizaţii, factorul de unitate al elenismului l-a constituit menţinerea idealului referitor la frumuseţea perfectă a naturii umane şi credinţa în libertatea şi demnitatea individului, valori transmise, prin cultura şi civilizaţia romană, Europei moderne.
Arta elenistică, în raport cu aceea a clasicităţii greceşti (al cărei centru spiritual era Atena), datorită puternicelor influenţe orientale, se caracterizează prin fast, grandoare, exces decorativ şi patetism al limbajului plastic. Pierderea măsurii clasice, a simţului armoniei şi echilibrului sunt simptomele caracteristice perioadelor de criză pe care arta le oglindeşte într-un limbaj metaforic ce-i este propriu.

Opere reprezentative:
Decoraţia sculpturală a altarului din Pergam. Tema centrală redă extrem de plastic Lupta dintre zei şi giganţi (Gigantomahia). Schimbarea de tehnică este clară, figurile fiind sculptate într-un alto-relief pronunţat; astfel, contrastul puternic între lumină şi umbră, între figură şi fond sporeşte impresia de intens dramatism. Figurile sunt compuse pe trasee diagonale puternice, cu mişcări convulsive, sacadate, cu o expresie patetică a chipului. Aceeaşi încleştare a trupurilor ce se confruntă pe viaţă şi pe moarte este prezentă şi într-o altă lucrare reprezentativă pentru nouă sensibilitate a epocii: Laocoon. Compoziţia este excentrică, îşi pierde caracterul monolitic, monumental pentru că golul tinde să invadeze şi să dizloce plinul alcătuit din jocul maselor compuse piramidal. Apare, ca influenţă clar orientală, diferenţa de scară între personaje, reflex profan al perspectivei hieratice (în speţă aici, de tip persan). O alt grup statuar ce tratează aceeasi tema a morţii şi sacrificiului este Gal sinucigîndu-se, operă a Şcolii din Pergam. Specifică viziunii acestei perioade este şi statuia zeiţei Nike descoperită lînga insula Samothrake (Dardanele). In schimb, la antipodul acestei viziuni orientalizante se situează statuia denumită Venus din Milo. Aceasta sintetizează, ca un ultim ecou, idealurile kalokagathiei clasice.